Manifestări externe
Zilele trecute am asistat la grădiniţă la o scenă incredibilă: un copilaş de 4 ani care arunca prin grupa de copii cu toate obiectele mari şi mici pe care le avea la îndemână. Aparent nu avea nici un motiv să facă acest lucru, copiii erau împărţiţi pe grupe, la măsuţe de lucru, fiecare făcea ceea ce îi plăcea. Câteva mămici venite după copii aşteptau răbdătoare ca aceştia să termine ce aveau de făcut, deoarece copiii erau atât de preocupaţi, încât nu se grăbeau deloc să plece. Educatoarea stătea de vorbă cu ele, printre copiii pe care îi îndruma. O atmosferă plăcută, relaxantă, într-o după-amiază obişnuită dintr-o zi ca oricare alta.
Această linişte a fost spulberată brusc în momentul în care unul dintre copii, mai nou venit în grupă, s-a supărat dintr-o dată pe obiectele cu care lucra şi a început să arunce cu ele în toate părţile. Ceilalţi copii au fost tulburaţi de acest lucru, pentru că erau obişnuiţi de educatoarea lor să păstreze lucrurile în ordine, să participe la adunarea şi aranjarea acestora. Ceea ce făcea noul lor coleg li se părea nemaipomenit.
Şocul copiilor, al educatoarei şi al mămicilor prezente a fost din ce în ce mai mare, deoarece copilaşul furios a trecut de la aruncarea şi împrăştierea unor obiecte mici, la aruncarea unor obiecte mai mari cum ar fi mobilierul din grupă, scăunele, jucării.
Orice încercare din partea educatoarei de a-l linişti pe copil părea zadarnică. Cu cât intervenea mai mult, ajutată de mămici şi de copii, cu atât manifestările de furie ale copilului creşteau. Ceilalţi copii erau speriaţi şi chiar se aflau într-un real pericol de a fi loviţi, răniţi de obiectele care zburau pur şi simplu în jurul lor. Cu toţii aşteptau de la educatoare să rezolve această situaţie, toţi ochişorii rugători vroiau restabilirea normalităţii.
Cu siguranţă responsabilitatea pe care o avea educatoarea, faţă de toţi copiii şi de cel furios şi de ceilalţi, era uriaşă. Mămicile şocate aşteptau intervenţia acesteia. Puţin depăşită de acest moment, educatoarea părea calmă în exterior, dar în interiorul ei era copleşită de emoţii. Ce putea să facă oare pentru a calma copilul cu probleme atât de evidente de comportament?
…provocate de trăiri interne
Educatoarea nu îl cunoştea încă foarte bine pe copilaşul cel nou, încă nu a petrecut suficient de mult timp cu acesta pentru a şi-l apropia, pentru a-i câştiga acestuia încrederea. Copilaşul încă nu se simţea în deplină siguranţă.
Ceea ce a impresionat-o foarte mult a fost că întrebându-l pe copil de ce aruncă obiectele, acesta i-a răspuns cu multă înverşunare: ,,pentru că sunt un copil rău”.
În timpul manifestărilor de furie dusă la extrem, dacă te uitai cu atenţie în ochii acestuia, vedeai o durere adâncă, neexprimată. Nu puteai să nu te întrebi oare ce îl rănise atât de tare pe acest copil? Cine îi provocase această emoţie extremă pe care nu o putea gestiona, nu ştia ce să facă cu ea, cum să reacţioneze la aceasta!
Tot acest comportament la care asistasem cu toţii era de fapt un strigăt disperat de ajutor din partea copilului. Un strigăt de atragere a atenţiei asupra durerii lui. Ochişorii aceia cafenii erau ca a unui pui de căprioară rănit, foarte speriat de lumea din jur.
Oare ce se putuse întâmpla în lumea lui de îi era atât de frică?
Cine trebuia să-l apere?
Cum putea fi ajutat să se simtă din nou în siguranţă?
După ce şi-a consumat toată energia în manifestarea furiei, copilaşul s-a liniştit până la urmă şi surprinzător a început să se comporte atât de normal de parcă nimic deosebit nu s-ar fi întâmplat. Ba chiar a participat la aranjarea şi ordonarea obiectelor şi jucăriilor din sala de grupă. Uimitor!
Educatoarea era conştientă că acesta nu era sfârşitul manifestărilor unui comportament atât de distructiv, ci doar începutul acestuia. Ştia că va avea mult de muncit cu acest copil care avea atât de multă nevoie de grijă, de afecţiune, de sprijin din partea tuturor din grădiniţă.
A aflat ulterior că părinţii copilului erau în divorţ şi că acesta era pe moment în grija tatălui, că mama era plecată, dar ţinea totuşi legătura cu copilaşul.
Educatoarea i-a povestit tatălui ceea ce se întâmplase la grădiniţă, despre îngrijorarea ei în legătură cu comportamentul copilului, încercând să afle dacă acasă s-a manifestat vreodată în acelaşi mod. Tatăl a spus că acest comportament a apărut în urmă cu câteva luni şi că imită manifestările unei fetiţe pe care a văzut-o făcând aceste lucruri.
Explicaţia tatălui era evazivă şi nesatisfăcătoare. Parcă refuza sau nu era pregătit să privească faptele ca fiind o problemă gravă pentru copil. Educatoarea l-a îndrumat să fixeze o întâlnire cu psihologul grădiniţei şi să ceară sprijin. Chiar şi ea a solicitat intervenţia şi consilierea în acest caz ieşit din tipare.
Ca o concluzie a acestei întâmplări aş vrea să atrag atenţia adulţilor să fie atenţi la manifestările comportamentale ale copiilor. Să privească dincolo de acestea, să caute să afle cauzele care le declanşează.
Dragi părinţi, fiţi conştienţi că tot ceea ce fac copiii nu apare de la sine, că sunt efectele emoţiilor pe care aceştia le trăiesc, că aceste emoţii, la rândul lor sunt declanşate de întâmplările care au loc în viaţa lor şi de cum le percep. Cel mai important lucru pentru copii este să se simtă în siguranţă în mediul care îi înconjoară, iar satisfacerea acestei nevoi este direct răspunzătoare de o dezvoltare echilibrată. Toţi adulţii din jurul copiilor sunt direct răspunzători pentru asigurarea acestui mediu securizant, în care copiii să se simtă protejaţi.
Nu uitaţi niciodată că aceşti copii sunt dependenţi de voi, că fără protecţia voastră nu pot supravieţui încă.
Nu fiţi chiar voi un pericol pentru aceşti copii vulnerabili, fără apărare.
Nu credeţi că aceşti copii pot să se descurce fără voi, pentru că nu pot, fiţi mereu atenţi să răspundeţi nevoilor acestora.
Pe curând şi până atunci fii liber la educaţie!